"Azi,"

„azi,”

de-alungul străzii tale,

alergam cu calm, să nu mă-mpiedic în șiretele șireturi;
m-aș fi aplecat ca să mă leg și să-mi opresc întârzirea...

să opresc din timp.

Timpule... de ce nu ești suficient?

soneria gâfâia..

și orhideea gâfâia în mana mea

și picioarele-mi , la fel.

Ușa deschizându-se ușor, treptat,

două cratere de lună îmbibate-n praf de stea,

s-au aprins ca pe un bec

și luminau intens de după ea.

M-aș fi ferit ca omul peșterii de soare,

dar aș fost prea nesimțit.

 Mergând umăr la umăr,

am numărat respirațiile tale

voiam să fiu sigur că ai 500ml de aer,

că nu ai inhibiții, așa cum am eu.

Iar după lungi surâsuri, simțeam arsuri

Timpule... de ce nu ești suficient?

despărțirea a apărut din nou,

căci ziua și-a îmbrățișat iar conjugata;

ne-a lăsat pe întuneric.

Așa aș scrie mâine: „azi,... ...”

acum, trebuie să dorm.

E târziu iar mâine...
mâine va fi AZI